Să faci film în România este o dorință tragi-comică în contextul actual. Se învârte de mulți ani într-un cerc vicios: lipsa de educație cinematografică românească alături de un consum redus, duc inevitabil la dispariția interesului și, odată cu el, a banilor, aproape inexistenți și ei. După Berlin 2012, am simțit o mică schimbare. Cu toate astea, când se lansează Aferim, Cinema Colours din Craiova difuzează The Loft sau Cinderella.

Știu ce muncă titanică a depus Radu Băzăvan pentru Filmul Usturoi, iar acum la fel pentru a-i găsi loc în cinema prin țară, așa că nu pot să nu mă întreb câți oameni pasionați de film sunt răpuși de sistem.

Când Raymond mi-a spus  “Rareș, vreau să fac un film”, un scurt metraj, mai exact, am avut un moment de tăcere. Oare cât de curajos să fii, totuși? Apoi mi-a trecut rapid prin minte momentul în care mă gândeam dacă să dau sau nu la UNATC, dar mi-a trecut la fel de repede precum a apărut pentru că medicină… Următoarea întâlnire cu el a fost după câteva luni. Filmase deja și începuse editarea. Mi-a arătat câteva cadre și mi-am dat seama că o să-mi placă. Era alb-negru. Îmi place alb-negru!

Săptămâna trecută îmi scrie pe facebook că sunt finaliști la British International Amateur Film Competition. Am avut un moment sincer de bucurie, a doua zi ne-am văzut. Era ora prânzului când ne-am întâlnit. Ne-am așezat la o masă mică, pătrățoasă, de lângă geam. Era cald și pe fundal se auzea Eros Ramazzotti. M-am bucurat că nu se fuma… Am comandat un ceai de mentă și am apăsat butonul de Record.

Ce este Irreversible?

Înainte de a-ți spune ce este, o să-ți spun cine este. Patru persoane: Cornel Caldeș, Cristian Enea, Daniel Popa și Raymond Popa. Și… este un film despre viață, despre regret.

Iar Raymond Popa? El cine este?

(zâmbește) Până acum vreo 2 ani mă întrebau ai mei ce-mi place, totuși, să fac. Știu că nu-mi place fotbalul. În schimb, mă uit la filme de la 14 – 15 ani. Luna asta am vazut 31 de filme, dar nu mi-am dat seama; le-am numărat.. Noaptea, în loc să învăț în sesiune, îmi iau filme care mi-au placut, le bag în Sony Vegas, le tai secvență cu secvență și mă uit de unde merge camera, de unde bate lumina, poziția personajului, relația de superioritate și inferioritate dintre personaje.. Încerc să le analizez. Asta e cea mai bună școală: să înveți din filme. Sunt multe cursuri care îți promit că te învață cinematografie, iar cei creduli se lasă păcăliți. Sunt student la medicină dentară și îmi plac filmele. Iar pentru Irreversible mai multe: Regizor, Producător, Scenarist, cărăuș de echipament și uneori cascador

Cum a apărut Irreversible?

Vara trecută mi-am cumpărat special un DLSR pentru a încerca să trag câteva secvențe. Coincidența face să am un prieten, iar unchiul lui (n.r. Cornel Caldeș) este super pasionat de filme. Deși a avut o afinitate, singur nu e ușor să te apuci. Îți dai seama că dacă ești pasionat de fotbal ți-ai dori să fii fotbalist. Așa și el. Ne-a făcut cunoștință într-o seară, iar atunci, în câteva ore, a apărut Irreversibil. Mă rog, conceptul în mare.

El mi-a dat o idee. Mie îmi place alb-negru. Astea sunt culorile mele, deși nu sunt culori :). I-am propus să-l facem b&w, ceva cu un accident pe un câmp și exact în seara aia am conturat ideea. Am zis că o facem singuri, dar nu aveam cum. Era prea complicat. Proba am făcut-o tot la el, în altă zi, pe covor, cu o cameră de smartphone. Unchiul prietenului meu îl întorcea pe jos: „uite, așa ar trebui să apară”.

Apoi l-a sunat pe un prieten de-al lui, Cartof (Cristian Ene) – protagonistul. Nu au vorbit mult: „Am trepied, am cameră..”, „marfă!”. Mai am un prieten mort după cinematografie, Daniel Popa. Apoi ne-am dat întâlnire toți să facem un story board. Fiecare cadru trebuie desenat. Asta a durat două nopți la rând.

Ai foarte multă energie!

Da. Eu am. Dar să-i vezi și pe ceialți. Oameni la caselele lor, cu job, cu copii. Cred că mă apreciază.. Că le-am insuflat și lor energia asta la 40 de ani. Multă lume la vârsta asta îsi pierde curajul de a mai încerca să facă lucruri. Am mare încredere în ei. Am format o echipă frumoasă.

Ce înseamnă pentru voi BIAFF și cum ați primit vestea?

BIAFF e printre cele mai cunoscute festivaluri de scurt metraj pentru amatori. Cred, totuși, că participă și oameni cu studii.. Când ne-am înscris noi ne doream doar să fim acceptati. Nu e Cannes, nu e nimic, știi. Dar pentru noi e mult. Când am citit mail-ul mi s-au umezit ochii, dacă îți vine să crezi… Putea să fie și la Calafat festivalul și să ajungă în finală. Au fost sute de filme, iar să știu că i-am depășit pe niște oameni, poate mult mai pregătiți decât noi, pentru mine înseamnă ceva. Îți dă un avânt și optimism să poți merge mai departe.

A fost mai greu cu banii de deplasare, dar mi-ar fi fost și mai greu să trăiesc cu regretul ăsta… În cel mai rău caz va fi doar o poveste frumoasă de povestit.

Ați făcut-o din pasiune!

Clar! Nici nu poate fi vorba de altceva. Știi, asta ridică și multe semne de întrebare. Că, uite, vrei să faci ceva și nu găsești, nu te ajută nimeni, nu există nicio asociație nimic să te ajute în proiectele astea. Și nu neapărat cu bani, pentru că mulți au impresia asta greșită și se gândesc „cine știe ce fac ăștia cu banii?!”

De research cine s-a ocupat?

Cu toții. Am fost de vreo două ori la țară la bunici, ne-am interesat, ne-a plăcut, iar apoi a venit timpul să filmăm. Aveam 2 trepiede, un mopod, 3 aparate..(și mult entuziasm). Am filmat vreo 4 zile pline. Bineînțeles că nu aveam cearșafuri să difuzăm lumina, n-aveam blend, n-aveam nimic…

E întrerupt de telefon. Biletul de avion tocmai se scumpise cu 200 de lei.

Orice film are povești din spatele camerei. De multe ori amuzante. Voi ce ați trece la „Did you know?” pe imdb?

Da, sunt multe! Și amuzante. (Râde) În prima zi când am plecat aveam 2 sandwichuri de fiecare. Am stat de la 6 de dimineața până noaptea. Cu termosuri, cu scară.. Frumos.

La un moment dat e o scenă când sunt cele două personaje față în față. Eu eram amorsa pentru acel cadru și aveam nevoie de 3 camere fixe, dar monopod-ul se mișca îngrozitor. Am improvizat la maximum. Am folosit un pom pentru a stabiliza camera.

Ceața aia din pădure e făcută cu niște fumigene. A venit pădurarul la noi cu un câine imens. Toată lumea încremenise.

– Ce faceți pe aici?

– Un film, zicem.

– Film? Film-film?

– Da, domne. Film –Film!

– A.. Crezui că faceți altceva.

Daniel Popa e foarte bun pe compoziție. Ne-am dus la 6 dimineața să-l luăm de acasă, era ultima zi de filmări. „N-am dormit azi-noapte deloc, sunt praf, nu cred că facem nimic azi”, ne zice. Ne-a înmuiat pe toți. Începuse și ninsoarea… Am ajuns acolo, am filmat ce-am filmat și omul s-a culcat în mașină. În fine, am rămas cu niște cadre lipsă, ne-am dus altă dată și le-am tras.

Dar să vezi, cea mai tare parte a fost lumea de la țară. Treceau căruțe, se opreau oamenii și ne vedeau cu trepiedele „Ce, ne faceți drumu p’aci?” „Sunteți de la topometrie?” „Nu, neică, facem film.”

N-o să-l uit pe Iliuță, a venit cu o Dacie, a oprit lângă noi, și ne-a zis:

– Ce faceți?

– Niște filmări..

– Sunt și eu interesat să-mi turnați asfaltu’ în curte.

Venise omu’ să tocmim. A fost amuzant.

Ai simțit vreodată ca îți scapă de sub control proiectul? Trebuie să fi fost și momente dificile..

Mă așteptam să fac un filmuleț mai prost decât l-am făcut. În rest, știi de ce nu am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare? Pentru că nu aveam ce să pierd. Chiar dacă făceam o greșeală, oricum era un pas în plus pentru mine că m-am apucat de asta. Tot timpul am de învățat. Am întâlnit niște omameni faini și pentru minte este un pas înainte.

Poate cel mai „instabil” aspect a fost vremea. Depindeam de ea. Într-o zi ne-am dus să filmăm și era soare. Am plecat acasă. Dacă ai un hard light din ăsta, îți „taie” tot. Îți bate soarele perpendicular și nu scoți nimic la editat. Mai ales la alb-negru. Cum prindeam un nor, repede-repede să filmăm.

Ok, ați filmat, iar apoi?

La editat… o lună. În fiecare zi la Cartof acasă. Stăteam până dimineața. El avea niște idei, noi alte idei. Până la urmă am ieșit la liman.

Cum ai simțit că a primit publicul filmul?

Eu sunt fan David Linch și Kubrick. Ei nu prea se aliniază cu lumea. Nu îți dau mură în gură un film. Asta am încercat și eu, iar unele persoane m-au taxat. Nu pot să-i judec, deși te fac prost, pentru că ei nu înțeleg: „L-ați plimbat pe ăla pe un drum… l-ați dus și s-a spânzurat”. Nu e așa. Imaginea filmului e 30%, ce gândești tu mai departe e 70%. Mai e un film după filmul ăsta.

M-aș bucura dacă lumea ar înțelege că, așa cum începe și filmul, drumul vieții este ireversibil. Și că poate ar trebui să fim un pic mai atenți la deciziile pe care le luăm zi de zi, pentru că ajungem la un punct când totul nu mai poate fi dat înapoi.

Sunt multe aspecte de semiotică. Drumul acela de țară. Mașina curge. În dreapta e cimitirul, în stânga e fântâna – moarte și viață. Ajungi la răscruce, drumul e vai mama lui, exact ca viața asta, că nu e drum asflatat, ci e plin de gropi. Și ajungi la un moment important din viața ta. Mă regăsesc și eu aici. Am început să mă regăsesc în filmul meu. Nu știu exact de ce fac stomatologie. Cred că pentru a fi baza de susținere a visului meu: să-mi cumpăr echipamente.

Da. Este e o dramă.. De fapt, tot fimulețul ăsta nu există în realitate. Așa am transpus noi prin două accidente și prin urcatul dealului. Asta e viața protagonistului. După accident, deși i se pare că alege varianta ușoară,  este de fapt cea care îi va aduce cele mai mari greutăți. Acolo, în vârful dealului, pe culmea apăsărilor lui, se întâlnește din nou cu el. Alegi moartea ca salvare sau mai poți să trăiești așa, jumătate mort? E un final deschis. Tu ce ai face?

Dar nu am mai apucat să răspund, salvat de telefonul care suna pentru a doua oară:

– Da, Cartof. Ce nu merge? Popa Raymond…. Cu Y, știi, da? Hai că îți scriu mesaj.. Nu, Gabriel Claudiu! Dacă mai aveam un prenume nu mai aveai loc acolo. La geam! În avion (râde). Nu știu, dacă se prăbușeste în bot unde e mai bine? Pe coadă, sau?

– Pe aripă, intervin eu..

Ce urmează?

Nu ne-am înscris la multe festivaluri. Ne-am înscris la TIFF. Nu cred. Deci chiar nu știu. Cred că e prea mare pentru noi încă.

Top 3 regizori?

Kubrick, Lynch și Spielberg, că, deh, a schimbat cinematografia.

Îmi plac filmele la care nu te pui în pat și mai arunci un ochi la telefon. Îmi plac filmele la care dacă ai pierdut o secundă, dai înapoi să vezi. Filme care nu se bazează neapărat pe o imagine, ci sunt în stare să transmită ideea mai mult.

Am văzut The Blair Witch Project, un film thriller horror făcut de niște stu… De niște studenți! 200 de milioane au scos pe el, făcut cu 500 de dolari. Îți dai seama?!

 Îl știu pe Raymond Popa de mai mult timp. Cel de acum este ce ți-ai dorit tu să fie?

Pe principiul cea mai grea întrebare la final, nu? (se gândește). Da! Toate lucrurile din viața mea m-au făcut să ajung unde sunt acum. La 50 de ani chiar cred că un om ar trebui măcar să încerce să facă ce-i place. Cred că și tu te gândești la asta. De ce pot, frate, alții și eu nu pot? În anii 60’ ei nici nu visau la DSLR, acum îl gasești pe toate drumurile. S-au făcut filme într-o cameră și au devenit iconice : 12 angry men; Dacă muncești, trebuie să aibă și rezultate visul ăsta.

Eu vreau să cred că o să fac parte dintre ăia fericiți. Mă întâlnesc des de replica: “Eh, faci tu film.. Lasă-te ca ăia la care te uiți tu au școală..” Lasă, Rareș, că nici Linch nu a avut școală, nici Tarantino. Și uite unde sunt.

---

Le țin pumnii pe 18 aprilie. Pentru că festivalurile solicită ca filmulețul să fie privat, am să vă las acum doar trailer-ul, dar vă asigur că veți mai auzi de Irreversible!

IRREVERSIBLE SHORT FILM (Official Trailer) 2015 – IAC – BIAFF FINALIST from Raymond Popa – Cinematographer on Vimeo.